Retezatul este primul parc national din România și a fost înființat în anul 1935 de către profesorul Alexandru Borza (1887-1971), directorul Grădinii Botanice din Cluj și de savantul biolog Emil Racoviță (1868-1947).
La înființare, Parcul Național Retezat cuprindea o suprafață de 13 000 ha (aprox. 100 km2), care în timp s-a tot mărit ajungând în prezent la peste 38 000 ha. Cea mai mare parte a parcului se află în judeţul Hunedoara (87%), restul aflându-se pe teritoriile administrative ale judeţelor Caraş-Severin (11%) şi Gorj (2%). În Parcul Național Retezat găsim 50 de vârfuri peste 2000m, cel mai înalt fiind Peleaga, 2 509m, fiind îndeaproape urmat de vârful Păpușa, al doilea vârf ca înălțime din Retezat, 2 508m. Vârful Retezat este cel mai cunoscut datorită formei sale „tăiate“, fiind vizibil din toată Țara Hațegului, dar ca altitudine este doar al treilea vârf din masiv, 2 482m.
Parcul Național Retezat este supranumit “Tărâmul cu Ochi Albaştri”, datorită multitudinii de lacuri glaciare ce se găsesc în masiv şi care reprezintă aproximativ 38% din totalul de lacuri glaciare din România. Cele peste 80 de lacuri din Retezat, dintre care numai 54 sunt permanente, sunt alimentate de zăpada topită de pe crestele munţilor. Cele mai spectaculoase dintre lacuri sunt: Bucura, Zănoaga, Ștevia, Ana, Lia, Tăul Negru, Tăul Porții, Gemenele și Știrbu. Cel mai mare lac glaciar din țara noastră este Bucura, cel mai adânc este Zănoaga, iar Tăul Porții este lacul glaciar aflat la cea mai mare altitudine.
Este foarte important să cunoaștem istoria zonei pentru a putea observa progresul și efortul depus de-a lungul timpului de către iubitorii de natură și reușita acestora în ocrotirea și conservarea valorilor naturale din Parcul Național Retezat.
Înainte de Reforma Agrară din 1922, pe o parte din Masivul Retezat exista un fond de vânătoare al Casei Majestăţii Sale Regele, administrat de Direcţia Vânătorilor Regale, aflat în proprietatea indiviză a Statului Român şi a familiei grofului Kendeffy. De asemenea, începând cu 1880, în zonă s-au făcut exploatări forestiere (tăieri rase la molid), cu italieni aduși de proprietarii pădurilor, familia Kendeffy, de la firma Pecal, din provincia Udine. Plutăritul liber se practica pe Lăpuşnicul Mare, Lăpuşnicul Mic şi ulterior pe Râul Şes. Baraje pentru acumularea apei (zătoni) existau la Rotunda, Drăgşanu, Branu şi pe Râul Şes. La Brazi exista o „greblă” pentru prinderea lemnului, iar la Clopotiva o fabrică de cherestea. Reîmpăduririle au fost făcute, prin grija proprietarului, cu material de împădurit de la pepinierele din Gura Zlata, Gura Apelor şi Lunca Berhinei. Tot la începutul secolului se experimenteză pentru prima oară păşunatul cu vite mari, începând cu păşunea Slăvei.
În 1923 cea mai mare parte a golului alpin se atribuie în mod definitiv, prin Reforma Agrară, în urma exproprierii, unor sate/comune, cu drept de folosire pentru păşunat, ulterior impunându-se și unele restricții, stabilite la înfiinţarea Parcului Național Retezat în 1935. Administrator al acestor păşuni a fost numit Consilieratul Agricol al Judeţului Hunedoara, în baza instrucţiunilor primite de la Direcţia Islazurilor Pendinte din Ministerul Agriculturii.
În 1927, prin Procesul verbal din 17 iulie, Consilieratul Agricol al Judeţului Hunedoara predă Muzeului Botanic Cluj aproximativ 1500-1800 iugăre în zona Aradeş, Zănoguţa pentru includere în Parcul Naţional Retezat. Nu se cunoaşte localizarea exactă a acestei suprafeţe.
Din 1931, Casa Autonomă a Pădurilor Statului (CAPS) a preluat în administrare fondul forestier, până atunci proprietate indiviză a Statului Român şi a familiei Kendeffy. Înainte de înfiinţarea Parcului Naţional Retezat (1935), zona era rezervaţie de vânătoare pentru capre negre, aparţinând Casei Majestăţii Sale Regele, fiind administrat de Direcţia Vânătorilor Regale, „care şi-a luat angajamentul celei mai mari ocrotiri.” În anul 1935 a fost înfiinţat Parcul Național Retezat la inițiativa profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj-Napoca, și a savantului de renume mondial Emil Racoviță. La înfiinţare, Parcul Naţional Retezat se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 100 km². Înainte de înființarea parcului, la începutul secolulului XX exista tendinţa de a reduce efectivele de ovine, de cca. 30.000 exemplare anual, care păşunau în zona alpină. Păşunatul cu ovine era interzis în zona lacurilor, încercându-se astfel să se protejeze zonele preferate de capra neagră. Ulterior, pe suprafața declarată Parc Naţional păşunatul a fost permis doar „pentru vitele cornute şi caii proprietarilor acelor teritorii, cu excluderea totală a oilor şi excluzând orice introducere cu chirie a vitelor aparţinând altor comune decât cele de la poalele Retezatului, împroprietărite în Retezat, ori altor persoane, decât proprietarilor actuali”, aşa cum se arată în Procesul verbal de constituire a Parcului.
Turismul s-a practicat în Masivul Retezat încă din anii 30, după cum o dovedeşte şi harta elaborată de Touring-Clubul României în anul 1936, pe care este figurată Casa Pietrele, aflată în proprietatea Clubului şi având rol de cabană turistică.
În 1947, prin Legea pentru apărarea patrimoniului forestier, pădurile sunt trecute în proprietate de stat, fapt confirmat prin naţionalizarea din 1948. Proprietarii au populat lacul Zănoaga şi Râul Mare cu păstrăv încă înainte de înfiinţarea Parcului. Practica populării unor lacuri alpine şi a unor cursuri de apă cu păstrăv a fost continuată şi de administratorii terenurilor de vânătoare după 1948, adică de ocoloalele silvice.
În 1955 se constituie Rezervaţia Ştiinţifică Gemenele, pe o suprafaţă de 1840 ha. În 1955 Comisia Monumentelor Naturii împreună cu Direcţia Agricolă Hunedoara stabilesc zonele de interdicţie totală pentru păşunat.
În anul 1979, Parcul Naţional Retezat este desemnat ca Rezervație a Biosferei de către Comitetul UNESCO „Omul şi Biosfera” (Man and the Biosphere).
Între anii 1975 și 1986, pe valea Râului Mare s-a construit barajul de acumulare Gura Apelor, situat pe limita de vest a parcului. Amenajarea hidroenergetică Râul Mare-Retezat are ca rol atât producerea de energie electrică, cât și regularizarea cursului râului și atenuarea undelor de viitură.
În perioada 1986 – 1990, păşunile alpine sunt administrate de ocoalele silvice. În această perioadă se elaborează amenajamentele silvo-pastorale, în baza cărora se reglementează păşunatul.
După 1990, păşunile sunt preluate din nou de consiliile locale, iar pe majoritatea acestora nu au mai fost respectate prevederile amenajamentelor silvo-pastorale. Administratorii păşunilor nu aveau posibilitatea de a exercita un control eficient al activităţilor de păşunat, ceea ce a dus adesea la suprapăşunat. Gospodărirea pădurilor aflate în afara zonei incluse în 1935 în Parcul Naţional, dar care după 1990 au fost incluse în suprafaţa Parcului, s-a făcut în conformitate cu normele silvice în vigoare în perioada respectivă.
Începând din anul 1999, Parcul Național Retezat are administrație proprie, R.N.P. ROMSILVA - Administrația Parcului Național Retezat RA, unitate cu personalitate juridică în cadrul Regia Națională a Pădurilor-ROMSILVA.
Din septembrie 2004, Parcul Național Retezat a devenit membru al rețelei PAN Parks. Ulterior, Parcul Național Retezat devine membru al European Wilderness Network (printre primele zone certificate ca fiind sălbatice din Europa). De atunci, a fost auditat de către European Wilderness Network în fiecare an între 2006 și 2010, certificarea fiind reînnoită în 2017.
Din anul 2007, este protejat ca propunere de situri pentru rețeaua ecologică europeană Natura 2000, în vederea conservării habitatelor naturale și a speciilor de plante și animale sălbatice de interes comunitar (ROSCI0217 Retezat), cât și protejării și conservării speciilor avifaunistice (ROSPA0084 Munții Retezat).
