Acest habitat este unul de fond în cadrul peisajului seminatural al munților central-europeni, ocupând cea mai mare parte a poienilor fără substrat pietros, cu soluri mai profunde, situate la altitudini de peste 650 – 700 m, până la circa 1600 – 1700 m, formând suprafețe vaste de fânețe și pășuni.
În munții Europei Centrale, habitatul conține mai ales pajiști secundare, răspândite în etajul nemoral superior (al fagului) și în cel boreal, rezultate în urma defrișării unor suprafețe de pădure încă din neolitic, de acum 5000 – 7000 de ani, pentru ca așezările umane din spațiul perimontan să dobândească suprafețe de pășuni, fânețe și teren agricol. A apărut astfel un peisaj mixt silvo-pastoral, aceste pajiști făcând parte integrală din peisajul rural tradițional al satelor de sub munte din acele timpuri străvechi, până când în regiunile respective s-au făcut simțite efectele revoluției industriale. Transformarea socio-economică profundă a dus în decurs de 60-90 de ani de la implementarea acestei „revoluții” într-o anumită regiune la distrugerea completă a rolului fundamental pe care aceste pajiști le aveau în stilul de viață tradițional al comunităților rurale de care aparțineau. Timpul lung necesar, de mai multe decenii, pentru a se resimți pe deplin acest efect nociv se datorează conservatorismului și izolării relative a satelor de sub munte.
Vizitatorul, la fel de mult ca și expertul în conservare, trebuie să aibă mereu în minte importanța conservării acestor pajiști montane, dincolo de fitocenoze și specii. Conservarea acestora trebuie văzută în contextul mult mai larg al încercării de a proteja și salva comunitățile rurale tradiționale dintr-o regiune muntoasă, al căror stil de viață depinde în toate amănuntele de pajiștile pe care le numim astăzi „habitatul 6520”. Protejarea stilului de viață tradițional al comunităților rurale montane din Europa Centrală de efectele destructive ale globalizării are printre principalele sale misiuni protejarea pajiștilor montane, care sunt chiar „inima”, esența acestuia.
Revoluția industrială a dus la slăbirea în timp a dependenței dintre comunitățile rurale tradiționale și pajiștile lor de munte. Viața familiilor din satele de sub munte ajunge să nu mai depindă în mod esențial de acestea, de conservarea parametrilor lor ecologici și de productivitate (fapt ce ducea inerent la conservarea biodiversității lor) astfel încât fenomenele și procedeele specific industriale apar treptat – pășunatul tradițional extensiv, reglementat de norme tradiționale și sărbători religioase, este înlocuit de pășunatul intensiv industrial, în care creșterea animalelor (în România în special a oilor) este condusă în special de lăcomie, de dorința de profit cât mai mare – proprietarul de oi este un antreprenor, un om al societății moderne globalizate, care adesea nu este localnic și, chiar dacă este, nu are cum să mai simtă legătura ancestrală cu arealul montan și nici cum să mai aprecieze importanța conservării pajiștilor pentru viitor. În satele de sub munte, portul tradițional, dialectele regionale, sărbătorile religioase ce reglementau și folosirea de către comunitate a resurselor naturale au fost distruse, în timp ce în moșia acestor sate flora, vegetația și fauna pajiștilor au fost și ele profund alterate de către suprapășunat, ajungându-se la fenomenul de banalizare a componentei biologice a peisajului. Globalizarea comunităților umane și banalizarea florei, vegetației și faunei sunt procese paralele, declanșate de către revoluția industrială în interiorul, dar și în moșia satelor din toată Europa Centrală.
Din păcate, în jurul satelor de munte din Europa Centrală, efectele clare ale banalizării florei și vegetației se pot observa cel mai bine chiar în habitatul 6520 al pajiștilor de munte. Degradarea acestora se face mai ales prin trecerea de la folosirea lor tradițională ca fânețe și pășuni extensive la folosirea exclusivă ca pășuni intensive, pentru oi cel mai adesea, unde animalele sunt crescute după norme specific industriale, care nu mai au nici o legătură cu tradițiile ancestrale ale comunităților rurale.
Subliniem că sintagma folosirea exclusivă ca pășuni intensive, industriale, arată că nu trebuie să trecem cu vederea aspectul fundamental legat de faptul că acel segment al pajiștilor de munte folosit cândva de către comunitățile sătești ca fânețe, nu ca pășuni extensive, a fost și el acaparat de către pășunile intensive industriale. Animalele crescute după norme industriale nu au nevoie iarna de fânul furnizat de fânețe – soluția fiind dată de către furajele obținute din culturile, tot industriale, situate în areale mai joase. Acesta este motivul pentru care în perimetrul pajiștilor montane ale habitatului 6520 foarte rar mai găsim areale de fânețe. De aici derivă un paradox evident în România – experții de teren ce contribuie la inventarierea și evaluarea stării de conservare a habitatelor de pajiști din ariile protejate montane cartografiază mari suprafețe din Carpați drept habitate 6520, în realitate acestea reprezentând pășuni intensive care de mult timp nu mai sunt folosite ca „fânețe”, așa cum apar în însăși denumirea habitatului! Dacă am aplica strict sensul și esența acestei denumiri, cele mai multe areale montane din România ar avea suprafețe infime din habitatul 6520, iar unele chiar deloc – ceea ce, desigur, ar fi de neconceput pentru managerii ariilor protejate de aici deși, de fapt, ar exprima o realitate. Este motivul pentru care considerăm că traducerea literală în română a denumirii habitatului 6520 de „fânețe montane” este greșită și nu are legătură cu realitatea, fiind de preferat denumirea de pajiști montane pentru a putea include în programele de conservare suprafețe mai mari din aceste ecosisteme.
Fânețele de munte conțin puține specii endemice pentru Carpați și aproape deloc pentru Munții Retezat, din cauza afinității lor biogeografice central-europene. Totuși, atunci când nu sunt degradate, bogăția lor floristică și faunistică este cea mai mare dintre toate ecosistemele muntelui.
Cele mai multe fânețe de munte sunt dominate în Retezat de către păiușul roșu Festuca rubra, Agrostis capillaris, vițelar Anthoxanthum odoratum și ovăscior auriu Trisetum flavescens. Aceste specii de graminee sunt omniprezente în acest habitat. Dintre toate speciile proprii acestor fânețe se distinge Centaurea stenolepis var. retezatensis, descrisă inițial, în pofida denumirii sale, din Munții Țarcului, în fânețele de munte de sub stâncile de la Fața Fetii (din acest motiv s-a afirmat în unele lucrări că ar fi o plantă de stâncării calcaroase). Ea a fost descoperită pentru prima dată în Munții Retezat în anul 2019 în poienile aflate în lungul traseului ce duce, în Retezatul sudic, spre cabana Buta. Este singura plantă endemică pentru grupa montană a Retezatului ce aparține fără îndoială habitatului 6520.
Dintre orhidee, cea mai mare bogăție de specii o are de departe acest habitat. Dactylorhiza maculata, Orchis mascula ssp. signifera, Anacamptis palustris ssp. elegans, Neotinea ustulata, Orchis militaris, Anacamptis coriophora, Traunsteinera globosa, Gymnadenia conopsea sunt specii frecvente.
Cele mai comune plante sunt sunătoarea Hypericum maculatum, Hypericum richerii ssp. grisebachii, Campanula persicifolia, Campanula serrata (specie carpato-balcanică, prioritară), Campanula rotundifolia, coada șoricelului Achillea distans, A. stricta, siminicul Antennaria dioica, brândușa de primăvară Crocus heuffelianus, Gentianella praecox, trifoiul alb Trifolium repens, , garofița comună Dianthus carthusianorum, luceafărul Scorzonera rosea, unghia păsării Viola dacica și Viola declinata, viorelele sălbatice Viola canina, bulbucii Trollius europaeus, răculețul Polygonum bistorta, opaița roșie Silene dioica, ciucureaua Campanula glomerata, salvia de câmp Salvia pratensis, ciuboțica cucului Primula elatior.
Asociaţii vegetale:
Fitocenozele de pajiști ale habitatului 6520 din Munții Retezat aparțin în cea mai mare parte asociației cu vastă răspândire în munții Europei Centrale Festuco rubrae - Agrostietum capillaris Horvat. 1951, mai puține suprafețe fiind acoperite de către fitocenoze ale asociațiilor Poo - Trisetetum flavescentis (Knapp 1951) Oberd. 1957; Trisetetum flavescentis (Schrőter) Brockmann 1907 și Anthoxantho - Agrostietum capillaris Silinger 1933.
Specii de animale.
Fânețele montane adăpostesc un număr foarte mare de specii de insecte, în special fluturi, datorită bogăției foarte mari a florei. Dintre cele mai importante specii pentru Parcul Național Retezat putem găsi aici: ochiul de păun de zi Aglais io, amiralul Vanessa atalanta, mantia împăratului Argynnis paphia, fluturi vărgați Zygaena, croitorașul albastru de munte Gaurotes virginea, buburuza Coccinella septempunctata, bondarul Bombus sp., lăcusta de munte răsăriteană Miramella ebneri, cosașul verde Tettigonia viridissima.
Alte specii de insecte cu apariție frecventă aici sunt: gălbiorul migrator Colias croceus, căposul negru Erynnis tages, căposul nalbei Charcarodus alceae, căposul comun Pyrgus malvae, căposul pătat Pyrgus alveus, gălbiorul comun Colias hyale, fluturele cenușiu al măcrișului Lycaena tityrus, fluturele violet Lycaena alciphron, codița verde Callophrys rubi, albăstrelul comun Polyommatus icarus, fluturele roșcat cu sidef Argynnis adippe, fluturele mic cu sidef Issoria lathonia, fluturele tablă de șah Melanargia galathea, fluturele negricios de munte Erebia euryale syrmia. Dintre speciile de reptile, se întâlnesc des aici șopârla de camp Lacerta agilis, năpârca Anguis colchica, șarpele de casă Natrix natrix. În zonele în care fânețele au pe margini sau intercalate tufișuri, apar specii de păsări cum ar fi mărăcinarul mare Saxicola rubetra sau sfrânciocul roșiatic Lanius collurio.
Distribuție.
În Parcul Național Retezat, fâneţele montane sunt răspândite pe versanţii mijlocii ai majorităţii râurilor, dar mai ales pe Sibişel/Nucşoara şi Râuşor, la altitudini cuprinse între 800 și 1600 m, acolo unde defrişările mai vechi s-au menţinut.
Amenințări.
Suprapășunatul de factură industrială cu ovine reprezintă cea mai mare amenințare pentru pajiștile montante din toți Munții Carpați.
